Oare te vezi mereu asa,cu un trofeu in mana,pe un podium inaltator,admirat de o priveliste de oameni,dracusori ai imaginatiei tale bolnave,ce stau si savureaza impreuna cu tine momentul tau de glorie.M-ai impins de la spate,cat eu priveam un vis.Si am inaintat bruscat,dar nu era decat un gol de prapastie sub picioarele mele.Am cazut la realitate.Si mi-ai luat tot ce aveam mai frumos,visul acela al meu,construit in timp,iar acum va trebui sa urc din nou pe peretii prapastiei,pana pe muchia de pe care m-ai impins.Dar voi fi atent,ma voi departa mai mult de locul acela,si il voi pastra in inima,voi avea privelistea in minte,voi respira aerul puritatii si voi fi mai in siguranta.
Fara tine.